Trandafire... mințiți, mă?

Teo Trandafir - curtezana micului ecran

Teo Trandafir. Un TV-icon al ultimilor ani,un parlamentar difuzat la greu în ultimele luni și o dovadă a unei mentalități moștenite de câteva sute de ani. Ca să nu o mai lungesc, am să încep cu sfârșitul. Din punctul meu de vedere, Teo este o Chira Duduca a timpurilor noastre, o curtezană a micului ecran care a simulat, până acum, o istețime tipică românașului de rând care râde șmecherește în colțul gurii la propriile prostioare. Mariajul cu Dinu Păturică al momentului, în speță partidul de guvernământ, în scopul unui mariaj din care ambii parteneri să tragă foloasele (ne)cuvenite, este plin de năbădăi. Prins în mrejele curtezanei TV care știe să își proclame calitățile unei mari doamne sub masca pseudo-modestiei, bucureșteanul din Colegiul 19 - Capitală s-a dus la vot și a pus ștampila pe cei doi trandafiri.
După câteva luni vede la televizor că Trandafir, Teo Trandafir, are conștiință. Că va încerca, să dea jos cu guvernul, alături de adversarii politici, pentru binele românilor. Până aici, totul bine și frumos. După ce introduce bila în urnă, începe bufoneria. Pupături cu alți colegi parlamentari, hohote de râs, balamuc național. Nu are rost să vă descriu atmosfera, pentru că este cea uzuală din camera deputaților.  

http://www.ziaremondene.ro/files/photos/big/50/7750/Teo_Trandafir.jpg

Cum să minți poporul cu televizorul?


Urmează penitența: excluderea din partid și schimbarea de atitudine a deputatului. I-a venit cu le(be)șinare. Avea glicemia crescută. "A fost o nenorocită de cădere de glicemie. Acum am aflat pentru că între timp mi-am făcut investigații. Pur și simplu nu reușisem să mănânc nimic de dimineață și mi s-a făcut rău", a declarat ea ulterior pentru mai multe publicații naționale. Cât de jalnic. Stați să vedeți ce urmează. Jurnaliștii o întreabă dacă a fost sunată de premierul Emil Boc, iar răspunsul ei este că nu știe, întrucât ar fi avut ceva probleme cu telefonul. Da. Cu telefonul. Să fie oare aceasta noua definiție a coloanei vertebrale? A asumării unui lucru în care se se presupune că ai crezut? În acest caz, Teo are mari probleme... cu telefonul.

Of, of

E vara. Afara plouă. E frig. Aproape în fiecare zi avem parte de câte-o furtună. În Italia a nins. E vara şi mi-am promis că o să o iau de la capăt. Nu am schimbat locul de muncă, nu am probleme în familie, nu încep o nouă cură de slăbire, ci pur şi simplu simt că am nevoie de un nou început în ceea ce priveşte felul meu de a fi.
Sunt încăpăţânată. Am impresia mereu că am dreptate (şi de ce să nu o recunoaştem, de cele mai multe ori chiar am :P). De la fel de multe ori aflu că dreptatea mea nu face nici cât o ceapă degerată, că există "dreptăţi" mult mai drepte decât dreptatea mea şi că, fie că am dreptate sau nu, niciodată nu mi se va da dreptate. De asemenea, uneori mi se pare că sunt redundantă. Apoi mă gândesc mai bine şi îmi dau seama că într-adevăr sunt. Chiar dacă ştiu că am unele calităţi, îmi place foarte mult să le resping ca fiind doar complimente gratuite atunci când mi le apreciază cineva. Am avut încredere în oameni. Întotdeauna. Fără cea mai mică ezitare. Am admirat în secret. Mereu le-am găsit la toţi calităţi care să-mi zgândăre orgoliul (a se citi "invidia") şi imperfecţiuni care să mă situeze în buricul pământului.
Am crezut în oameni, când ar fi trebuit să mă încred în Dumnezeu. Am căutat laude, când ar fi trebuit să descopăr modestia. Am găsit răspunsul. Căutarea continuă.

Prietenului meu imaginar

Am un prieten imaginar. El nu există în realitate sau cel puţin eu nu cred că este din specia umană, despre care se spune că ar fi înzestrată cu raţiune şi curaj de a-şi asuma ce bolboroseşte. Dragul meu prieten imaginar, nenea, cucunaşule sau cum vrei tu să-ţi zici, permite-mi să-ţi spun că eşti o şopârlă nenorocită, care te ascunzi prin cotloane pentru că îţi lipseşte ceva elementar ca să te numeşti individ: un frate pentru neuronul care îţi zburdă prin ţeastă.
Nu ştiu de ce am impresia că tu, prieten imaginar, în lumea ta mică şi rece, te crezi jurnalist. Îţi pui în fiecare seară capul uşor ca un fulg de nea pe pernă şi îţi spui că eşti un alchimist al condeiului, că faci investigaţii chiar şi atunci când pui o întrebare retorică la o conferinţă de presă, că ai descoperit gaura la covrig şi roata la car.
Verşi venin de câte ori ai ocazia. O faci încă de pe când lucram la un ziar care avea site. Nu am încercat niciodată, până acum, să aflu cine eşti. Am înţeles că eşti un simplu maniac şi că, pe deasupra, mai eşti şi un prost comentator. Unul dintre cei mulţi şi mici care se ascund în spatele unui anonimat virtual ca să îşi verse frustrările. Uneori ai dreptate. Mai inversez litere când scriu, mai fac cacofonii, mai fac redundanţe, asonanţe, pleonasme, nu respect norme elementare de ortografie. Eşti mulţumit acum? Am recunoscut. Nu îmi caut scuze. Nu era nevoie decât să-mi dai un telefon sau să-mi spui în faţă când greşesc (eu chiar procedez aşa cu colegi de-ai mei dacă observ o greşeală) nu încerc să “le-o trag pe la spate” aşa cum ţi s-a întâmplat, probabil, ţie încă din fragedă pruncie. În fine, hai să-ţi dau doar câteva motive pentru care eu cred că eşti un mic slinos, măcinat de invidie, o maimuţă ordinară cu aer de filozof ratat.

• Pentru că îmi spui “tanti” şi “cucoană”, expresii pe care, deşi crezi tu că le foloseşti la sensul peiorativ, nenea sau conu’ Freud ţi-ar spune că suferi de un sindrom de inferioritate pe care încerci să o maschezi folosind apelative care denotă faptul că ai avut parte de o grămadă de traume în copilărie.

• Pentru că nu ţi-am răspuns niciodată, până acum, la invectivele (în cazul tău onomatopeele) pe care le-ai scos pe gură.

• Pentru că nu ţi-am dat atenţie, nu ţi-am spus cât de frumos sau deştept eşti probabil pentru simplu motiv că nu cred asta.

• Pentru că nu am umblat noaptea prin birturi cu tine să râd la glumele tale răsuflate doar ca să te simţi şi tu important(ă)

• Spui că scriu compuneri de clasa a IV-a. Nu mă supără. Poate să fie şi adevărat. Mai dureros pentru tine e însa că o fac al dracu de bine, aşa cum nu vei reuşi să o faci tu vreodată. Şi pe un salariu mai bun decât al tău.

• Pentru că nu am intiuit cine eşti , deoarece nu am stat să analizez scraboşeniile tale niciodată şi pentru că atunci când am văzut cine ai putea fi nu m-am putut abţine să nu râd cu poftă.

Nu are rost să o mai lungesc. Te las pe tine să te autodenunţi. O poţi face cu demnitate. Înjură-mă cu numele tău real. Ştiu că te-ai făcut şi mai mic acum, eşti cât un vierme infim, dar cu un ditamai golul în ghiolban. Nu pentru că ai avea caracter, ci pentru că lumea ar putea să afle cine e adevăratul scabros.

PS: Postul ăsta nu e pentru cei care m-au mai înjurat, certat, arătat cu degetul sau corectat, sub anonimat, la articolele scrise la publicaţiile unde am lucrat sau lucrez, ci pentru acel scabros care vreme de trei ani nu a încetat să se târâie după mine ca un reptilian ordinar, spunând de fiecare dată acelaşi lucru: că nu poate suporta că sunt mai bună decât el/ea. Nu e lipsă de modestie, sincer. Faţă de foarte mulţi jurnalişti am un respect imens, îi citesc cu plăcere pentru că am ce învăţa, însă faţă de acest personaj, fie el şi imaginar, cu siguranţă sunt cu “n” clase peste.

I "inimioară" Banksy

Am aflat foarte recent de Banksy (de la un pictor timișorean care chiar are ceva de spus) și MI-A PLĂCUT. Mesajele transmise de lucrările lui artistice - street art - sunt scurte, cinice, amuzante. Banksy este un brand, cu o mega influență în spațiul virtual, un art icon al zilelor noastre care influențează milioane de oameni și dă trendul în street art.
Foarte interesantă este însă povestea din spatele lui Banksy, care este un fel de basm urban în care personajul principal este artistul însuși. Spre deosebire de basmele clasice, Banksy nu vrea însă să fie un "erou" ci se poziționează contra tuturor principiilor care ar putea avea legătură cu eroi, modele, mentori. Banksy face artă pentru mase, este tipul care stă după colț și pocnește din degete când treci pe lângă el, iar tu te oprești preț de o secundă în loc pentru a trage cu ochiul la graffiti și apoi să mergi mai departe cu mesajul pe care îl transmite.

Banksy wanted
Să fie acest basm o strategie genială de marketing? În caz că nu știați, vă spun eu. Desenele lui Banksy sunt gratuite. Le puteți lua pentru a le pune pe blog, pentru a le picta pe ziduri, a face din ele felicitări, le puteți folosi în cărți, ba chiar puteți face o copie pe care să o scoateți la licitație, fără ca Banksy să vă ceară vreun ban. Asta ar putea fi însă, după părerea mea, o strategie avangardistă de marketing din care cineva, recte Banksy, poate câștiga zeci de milioane de euro, dovadă și faptul că lucrările sale au început să fie decupate de pe ziduri și vândute la prețuri demne de invidiat chiar și de către un artist consacrat post-mortem cum se întâmplă, în general. Sau poate Banksy este doar "un frumos nebun" un hippiot contemporan care se joacă cu gânduri, idei, clișee pentru a transmite ceva.
Ca să vedeți mai multe vizitați site-ul lui BANKSY!

Salarii nesimțit de legale!

(Foto: http://uk2.net/blog/wp-content/uploads/mooooney.jpg)
Da știu, îmi încalc pentru a "n"-a oară promisiunea făcută față de mine însămi vizavi de subiectele pe care le voi aborda pe blog. Mi-am promis că o să las pentru platforma online de la job subiectele mai grele, însă nu o să-mi pot respecta angajamentul. În ultimul timp am scris mai multe materiale legate de veniturile încasate de unii dintre angajații sau șefii din instituțile din Timișoara, senatori, deputați, angajați ai companiilor locale, etc. Reacția acestora a fost de fiecare dată aceeași: de frustrare!

Cu "NU" în brațe!

Primii supărați au fost deputații de Timiș, care au început care cum să se încurce în explicații, în ceea ce privește cheltuielile lor lunare. Că ei nu știu exact cât consumă, că sumele respective sunt legale (de parcă ar fi spus cineva că există vreo lege care să le interzică să arunce mii de euro lunar pe excursii în străinătate, a se citi deplasări în interes de serviciu), etc. "Medaliatul cu aur" al acestei secțiuni a fost Valeriu Tabără. Reacția lui a fost ceva de genul: dacă taie din bani, tăiem și noi din muncă! Puteți citi aici cât consumă deputații din județ pe lună, ca să nu mai lungesc discuția.

Următorul pe lista celor care s-au simțit direct vizați, atacați, hăituți, urmăriți, discriminați, sau cum or mai vrea să li se spună, a fost senatorul Nicoale Robu. Domnia sa, o victimă inocentă a unui articol de presă a sărit ca ars când a fost întrebat despre cheltuielile lunare. A spus că eu am ceva persoanal cu el, pentru că am mai scris câteva articole despre persoana sa (aici are dreptate, nu merita să scriu deloc, dar ce să faci... persoană publică, plătită din banii muritorilor de rând, cu două joburi la stat, în concluzie obligație de serviciu), că ar trebui să învăț cum să-mi fac meseria (și aici ar putea avea dreptate, dacă ar fi profesor de jurnalism, nu la automatică), ș.a.

Reacții adverse

Nici secretarului județului, Petrișor Nădăștean nu a fost prea fericit să răspundă la întrebările legate de venitul său din ultima declarație de avere postată pe site. Cu toate acestea a făcut-o. Chiar dacă și declarația sa a fost ceva de genul "Eu sunt unicul și singularul secretar al județului" chiar a vorbit în cunoștință de cauză despre venitul său. A explicat că în
(Foto http://www.paxparabellum.com)
acea declarație sunt incluse și sporuri de câteva zeci de mii de lei câștigate retroactiv. Ce a urmat după, însă, frizează ridicolul. "Un simplu cititor" a început să posteze comentarii care conțineau invective la adresa mea, precum și a jurnaliștilor în general, care au fost șterse. Au urmat amenințări, care au fost și ele șterse. Atenție amatori, la fel voi proceda și eu pe blog cu înjurăturile anonime. Vorba aia, înjurături, înjurături, dar să știu și eu de unde vin.
Domne, să vă mai spun de reacția primarului Gheorghe Ciuhandu? Nu cred că mai are rost, răspunsul e în stilul său caracteristic. Știrea e alta! Că a răspuns la telefon. Asta da EXCLUSIVITATE... Hihi

În concluzie, nu vreau să îi supăr pe purtătorii de cuvânt, specialiștii în PR sau colegi de presă care se ocupă cu consilierea acestor personaje (știu cel puțin unul care a încercat să îi explice unui așa-zis "rasat politician" cum stă treaba cu o relație transparentă cu presa) să le transmită adulaților noștri conducători că poate ar trebui să răspundă pe același ton pe care li se vorbește, cu aceleași formule de adresare și să spună, măcar, la revedere înainte de a trânti telefonul. În rest, să trăiți în continuare bine!

PS: PROMIT în fața marii adunări virtuale că, dacă mi se dă și mie un salariu de parlamentar, voi vorbi frumos, voi pleca spășită capul în fața oricui mă înjură prin ziare, bloguri, etc. Deci, ceva oferte?

Camino, un film cât o copilărie

O sală plină, forfotă, lume care întârzie și bâjbâie prin întuneric la lumina celularului. Două ore de tăcere mormântală, ici colo câte un oftat sau un suspin înăbușit de rușinea de a plânge de față cu necunoscuți. Final. Se aprind becurile, ochi înlăcrimați. Bărbați care plâng. Nu, nu e vorba de o sală de cinema din anii '70 unde rulează Raj Kapoor, ci de Cinema Studio, nu mai târziu de duminica trecută.

"Camino" este un carusel, sau mai bine spus, un montagne russe emoţional. O să încep cu sfârşitul, ca să nu vă ţin prea mult în suspans, întrucât nici filmul nu este unul cu final neaşteptat, deşi nu îi răpeşte din speranţă telespectatorului dornic de happy-end. Nu o să vă iau din bucuria de a savura singuri scena finală, deşi nu mă pot abţine să nu devoalez puţin din faptul că filmul are o structură circulară, un punct mort din care toate încep şi toate se sfârşesc.
În fine, nu are rost să fac acum un şir interminabil de poliloghie care nu vă interesează, mai ales că nu am nici pe departe talent de critic de artă. Aşa că să purcedem la drum.



"Camino" (calea) este destinul unei fetiţe care se îndrăgosteşte de Jesus. Provenind dintr-o familie în care mama este un fel de "tartor" marca Opus Dei (ordin catolic, fundamentalist îmi permit eu să spun), Camino visează la dragoste. La o atingere de mână, la un sărut copilăresc, la un te iubesc sincer şi inocent. Lovită de o boală cruntă, cancer, micuţa îşi doreşte tot mai mult să îşi împlinească dragostea cu Jesus, în acelaşi spirit inocent. Celălat Jesus, Cel Adevărat, Primul este prezent mereu în mintea şi sufletul său, este un Jesus mai real chiar decât cel în carne şi oase, în special datorită mamei lui Camino care, oricât de mare este suferinţa, oricât de puternic este sentimentul de vinovăţie şi remuşcările, are un singur scop, să servească intereselor grupării religioase din care face parte.
Nu are rost să vă mai povestesc și alte detalii pentru că aș strica din efectul minunat pe care îl poate avea acest film asupra voastră, așa că vă recomand cu căldură să-l vizionați.
PS: Și coloana sonoră este minunată, puteți asculta și AICI!

Salutare, lume! Hello, world! | سلام بر دنیا! | ¡Hola, mundo! | Bonjour, monde! | Hallo Welt!

Da, da, da! Mi-am făcut blog. După prima experienţă eşuată, din cauza lipsei de timp, sau mai degrabă din cauza lipsei de inspiraţie, m-am reîntors în vastul spaţiu virtual pentru o nouă încercare. Sper ca de data asta să îmi iasă.

Nu vă gândiţi că mă refer la un anume target de public, ci la faptul că voi reuşi să mă detaşez (cât de cât) de subiectele despre care scriu zi de zi, şi care fac parte din profesia mea, pentru a reuşi să devoalez câteva din acele poveşti personale care mă reprezintă. Ca să nu mă pierd în detalii inutile vă spun doar salutare lume, prezenţi şi viitori prieteni navigatori ai blogosferei!