Am promis

Mi-am promis ca o sa scriu pe blog. Ca o sa ma tin de treaba, ca o sa folosesc blogul pe post de jurnal ca sa ma cunosc pe mine si sa ii las si pe ceilalti sa ma cunoasca. Sa imi fac prieteni noi (si ce daca-s virtuali, ei nu sunt tot oameni?), sa punctez lucrurile care conteaza pentru mine, sa curga (nu cerneala, ca aia s-a dus) mii de semne toate aliniate pe monitorul de nici nu stiu cati inch si sa... Nu mai stiu ce vroaiam sa zic. Ideea era ca mi-am promis ceva. Si ca mi-am incalcat promisiunea. Si ca nu e prima data cand fac asta. Normal ca, daca nu pot sa tin o promisiune fata de mine, cum as putea sa o fac fata de altii. E logic. Asa zic si eu. Pai si atunci ce as putea sa fac? Sa nu mai promit? Sa nu mai spun ca de maine ma las (din nou) de fumat, ca o sa incep o cura de slabire, ca nu o sa mai am incredere in anumiti oameni, ca o sa fiu mai calculata, ca o sa reusesc tot ceea ce imi propun ca bla bla bla. Da. Stiu. Sunt vorbe goale. Nici eu nu le cred. Dar apoi ma intreb. Dar ce, ceilalti si-au tinut promisiunile fata de mine.
Mama. Spre exemplu, mi-a promis ca atunci cand o sa ma fac mare o sa am si eu masina ca aia din Ingerii lui Charlie. Da. Din aia, rosie, decapotabila cum aveau fetele alea trei. Si ca o sa ma duca si pe mine la ocean. Si ca o sa ma fac presedinta Americii. Sau ca o sa ma marit cu unul dintre baietii de la Backstreet Boys (nu ala blond, era unul brunet, dar nu mai stiu care). Si ca o sa ma duc singura la Revelioane, nu o sa mai stau acasa cu mamaia sa ne uitam la Amza Pelea, Toma Caragiu, Puiu Calinescu. Acum ma bucur. Ce bine ca nu s-a tinut mama de promisiune. Ce as da sa mai stau macar un singur Revelion acasa cu mamaie (Olga, cea mai iubita pamanteanca) sa ne uitam la televizorul alb-negru, sa rad isteric de bucurie la snoavele pe care atunci nici nu le intelegeam (doar asa, ca sa vada si mamaie ce bine ne distram noi doua). Apoi sa puna masa si sa dansez pentru ea. Si ea sa ma aplaude. Sa spuna ca sunt cea mai frumoasa, cea mai despteapta si eu chiar sa ma simt asa. Sa iau rochia facuta special de mami pentru ocazia asta si niste pantofi de-ai ei cu toc sa fac parada modei. Offff. Prea trist. Un singur dor. Mamaie.
PS: Mamaie mi-a promis ca pe mine o sa ma iubeasca mereu cel mai mult. Asa a fost. Si eu i-am promis ceva. Dar am uitat ce.

 

sursa foto:http://lexy.typepad.com/

Aerata e servita!

Da, ati inteles bine. O sa iau o portie zdravana de aer, de libertate. O sa-l inspir adanc in piept, o sa privesc in sus si o sa stiu ce am de facut. Pana la facut mai e inca timp de putina liniste, de calm si voie buna (sper eu). As fi vrut sa merg in Tunisia anul asta. De fapt, la fel mi-am dorit si anul trecut. Nu a fost sa fie. Nici anul asta. Nici anul trecut.
M-am hotarat, insa, ca ma voi face din nou mare. Mare visatoare, mare optimista. Iar la anul sigur voi ajunge la mare. Cum unde la mare? La mare distanta de casa. In Tunisia. Voi zbura cu gandul in avion si vom ateriza impreuna pe aeroportul din... (Alina, unde aterizeaza avionul? In Tunis?). Oare pot sa-mi iau gandul ca si bagaj de mana? Nu depaseste mai mult de doua kilograme si, sincer acum, nici nu valoreaza mai mult de doi lei. Cine stie. Poate ma fac casiera la Tarom si atunci nu mai trebe sa platesc. Mda.

Punct. Si de la capat?

Cum sa incepi un text despre un final? Sa incepi cu sfarsitul? In cazul meu cred ca s-a sfarsit cu inceputul. Unii dintre voi, care ma cunoasteti, cat de cat, veti sti despre ce vorbesc. Restul puteti sa intuiti. Cam asta-i tot.

Despre nimic

Vreme trece, iar eu nu am mai postat nimic pe blog. Ca de obicei, contrar promisiunilor pe care mi le fac la început de drum, m-am lenevit, m-am plafonat, am intrat în lipsă de inspirație. Așa că m-am hotărât să împărtășesc cu voi starea de nimic care mă domină de ceva timp.
Sunt regina absolută a nimicului și asta nu îmi face fală, dar (sic!) nici nu mă face să mă simt mică, mică așa cum ați putea crede că este un nimic. Nu am chef de nimic, nu îmi mai place nimic și, totuși, ador nimicul. Să fie oare nimicul acel "chill" sau "nu mai pune la suflet" pe care ți-l spun prietenii atunci când te plângi de diverse? Nu cred totuși. "Chill" trebuie să fie suprem nimicului. Adică, dacă eu sunt regina nimicului, cu siguranță trebuie să existe și o stăpână a nimicului, iar asta e probabil "chill-ul". Știu, știu,  fac apologia nimicului. Nu este starea aceea de "je m'en fish", doar că am o stare de toleranță maximă față de nimic. Mda. Cam asta e tot.

Trandafire... mințiți, mă?

Teo Trandafir - curtezana micului ecran

Teo Trandafir. Un TV-icon al ultimilor ani,un parlamentar difuzat la greu în ultimele luni și o dovadă a unei mentalități moștenite de câteva sute de ani. Ca să nu o mai lungesc, am să încep cu sfârșitul. Din punctul meu de vedere, Teo este o Chira Duduca a timpurilor noastre, o curtezană a micului ecran care a simulat, până acum, o istețime tipică românașului de rând care râde șmecherește în colțul gurii la propriile prostioare. Mariajul cu Dinu Păturică al momentului, în speță partidul de guvernământ, în scopul unui mariaj din care ambii parteneri să tragă foloasele (ne)cuvenite, este plin de năbădăi. Prins în mrejele curtezanei TV care știe să își proclame calitățile unei mari doamne sub masca pseudo-modestiei, bucureșteanul din Colegiul 19 - Capitală s-a dus la vot și a pus ștampila pe cei doi trandafiri.
După câteva luni vede la televizor că Trandafir, Teo Trandafir, are conștiință. Că va încerca, să dea jos cu guvernul, alături de adversarii politici, pentru binele românilor. Până aici, totul bine și frumos. După ce introduce bila în urnă, începe bufoneria. Pupături cu alți colegi parlamentari, hohote de râs, balamuc național. Nu are rost să vă descriu atmosfera, pentru că este cea uzuală din camera deputaților.  

http://www.ziaremondene.ro/files/photos/big/50/7750/Teo_Trandafir.jpg

Cum să minți poporul cu televizorul?


Urmează penitența: excluderea din partid și schimbarea de atitudine a deputatului. I-a venit cu le(be)șinare. Avea glicemia crescută. "A fost o nenorocită de cădere de glicemie. Acum am aflat pentru că între timp mi-am făcut investigații. Pur și simplu nu reușisem să mănânc nimic de dimineață și mi s-a făcut rău", a declarat ea ulterior pentru mai multe publicații naționale. Cât de jalnic. Stați să vedeți ce urmează. Jurnaliștii o întreabă dacă a fost sunată de premierul Emil Boc, iar răspunsul ei este că nu știe, întrucât ar fi avut ceva probleme cu telefonul. Da. Cu telefonul. Să fie oare aceasta noua definiție a coloanei vertebrale? A asumării unui lucru în care se se presupune că ai crezut? În acest caz, Teo are mari probleme... cu telefonul.

Of, of

E vara. Afara plouă. E frig. Aproape în fiecare zi avem parte de câte-o furtună. În Italia a nins. E vara şi mi-am promis că o să o iau de la capăt. Nu am schimbat locul de muncă, nu am probleme în familie, nu încep o nouă cură de slăbire, ci pur şi simplu simt că am nevoie de un nou început în ceea ce priveşte felul meu de a fi.
Sunt încăpăţânată. Am impresia mereu că am dreptate (şi de ce să nu o recunoaştem, de cele mai multe ori chiar am :P). De la fel de multe ori aflu că dreptatea mea nu face nici cât o ceapă degerată, că există "dreptăţi" mult mai drepte decât dreptatea mea şi că, fie că am dreptate sau nu, niciodată nu mi se va da dreptate. De asemenea, uneori mi se pare că sunt redundantă. Apoi mă gândesc mai bine şi îmi dau seama că într-adevăr sunt. Chiar dacă ştiu că am unele calităţi, îmi place foarte mult să le resping ca fiind doar complimente gratuite atunci când mi le apreciază cineva. Am avut încredere în oameni. Întotdeauna. Fără cea mai mică ezitare. Am admirat în secret. Mereu le-am găsit la toţi calităţi care să-mi zgândăre orgoliul (a se citi "invidia") şi imperfecţiuni care să mă situeze în buricul pământului.
Am crezut în oameni, când ar fi trebuit să mă încred în Dumnezeu. Am căutat laude, când ar fi trebuit să descopăr modestia. Am găsit răspunsul. Căutarea continuă.

Prietenului meu imaginar

Am un prieten imaginar. El nu există în realitate sau cel puţin eu nu cred că este din specia umană, despre care se spune că ar fi înzestrată cu raţiune şi curaj de a-şi asuma ce bolboroseşte. Dragul meu prieten imaginar, nenea, cucunaşule sau cum vrei tu să-ţi zici, permite-mi să-ţi spun că eşti o şopârlă nenorocită, care te ascunzi prin cotloane pentru că îţi lipseşte ceva elementar ca să te numeşti individ: un frate pentru neuronul care îţi zburdă prin ţeastă.
Nu ştiu de ce am impresia că tu, prieten imaginar, în lumea ta mică şi rece, te crezi jurnalist. Îţi pui în fiecare seară capul uşor ca un fulg de nea pe pernă şi îţi spui că eşti un alchimist al condeiului, că faci investigaţii chiar şi atunci când pui o întrebare retorică la o conferinţă de presă, că ai descoperit gaura la covrig şi roata la car.
Verşi venin de câte ori ai ocazia. O faci încă de pe când lucram la un ziar care avea site. Nu am încercat niciodată, până acum, să aflu cine eşti. Am înţeles că eşti un simplu maniac şi că, pe deasupra, mai eşti şi un prost comentator. Unul dintre cei mulţi şi mici care se ascund în spatele unui anonimat virtual ca să îşi verse frustrările. Uneori ai dreptate. Mai inversez litere când scriu, mai fac cacofonii, mai fac redundanţe, asonanţe, pleonasme, nu respect norme elementare de ortografie. Eşti mulţumit acum? Am recunoscut. Nu îmi caut scuze. Nu era nevoie decât să-mi dai un telefon sau să-mi spui în faţă când greşesc (eu chiar procedez aşa cu colegi de-ai mei dacă observ o greşeală) nu încerc să “le-o trag pe la spate” aşa cum ţi s-a întâmplat, probabil, ţie încă din fragedă pruncie. În fine, hai să-ţi dau doar câteva motive pentru care eu cred că eşti un mic slinos, măcinat de invidie, o maimuţă ordinară cu aer de filozof ratat.

• Pentru că îmi spui “tanti” şi “cucoană”, expresii pe care, deşi crezi tu că le foloseşti la sensul peiorativ, nenea sau conu’ Freud ţi-ar spune că suferi de un sindrom de inferioritate pe care încerci să o maschezi folosind apelative care denotă faptul că ai avut parte de o grămadă de traume în copilărie.

• Pentru că nu ţi-am răspuns niciodată, până acum, la invectivele (în cazul tău onomatopeele) pe care le-ai scos pe gură.

• Pentru că nu ţi-am dat atenţie, nu ţi-am spus cât de frumos sau deştept eşti probabil pentru simplu motiv că nu cred asta.

• Pentru că nu am umblat noaptea prin birturi cu tine să râd la glumele tale răsuflate doar ca să te simţi şi tu important(ă)

• Spui că scriu compuneri de clasa a IV-a. Nu mă supără. Poate să fie şi adevărat. Mai dureros pentru tine e însa că o fac al dracu de bine, aşa cum nu vei reuşi să o faci tu vreodată. Şi pe un salariu mai bun decât al tău.

• Pentru că nu am intiuit cine eşti , deoarece nu am stat să analizez scraboşeniile tale niciodată şi pentru că atunci când am văzut cine ai putea fi nu m-am putut abţine să nu râd cu poftă.

Nu are rost să o mai lungesc. Te las pe tine să te autodenunţi. O poţi face cu demnitate. Înjură-mă cu numele tău real. Ştiu că te-ai făcut şi mai mic acum, eşti cât un vierme infim, dar cu un ditamai golul în ghiolban. Nu pentru că ai avea caracter, ci pentru că lumea ar putea să afle cine e adevăratul scabros.

PS: Postul ăsta nu e pentru cei care m-au mai înjurat, certat, arătat cu degetul sau corectat, sub anonimat, la articolele scrise la publicaţiile unde am lucrat sau lucrez, ci pentru acel scabros care vreme de trei ani nu a încetat să se târâie după mine ca un reptilian ordinar, spunând de fiecare dată acelaşi lucru: că nu poate suporta că sunt mai bună decât el/ea. Nu e lipsă de modestie, sincer. Faţă de foarte mulţi jurnalişti am un respect imens, îi citesc cu plăcere pentru că am ce învăţa, însă faţă de acest personaj, fie el şi imaginar, cu siguranţă sunt cu “n” clase peste.